Drepturile copilului

Generația pierdută

Sute de tineri absolvesc anual școlile internat din republică. Statul, care le-a înlocuit temporar părinții, le pune în buzunar o alocație, mai mult simbolică, și cîte un complet de haine de vară și unul de iarnă. Odată ieșiți în lumea mare, urmele foștilor copii ai statului se pierd. Atît Ministerul Educației, cît și administrațiile instituțiilor urmăresc soarta lor numai în primii doi ani după absolvire, perioadă în care autoritățile sînt obligate să prezinte niște statistici despre încadrarea absolvenților din internate la studii. Ca să găsim o generație de astfel de absolvenți, a trebuit să dăm zeci de telefoane, cele mai multe fără nici un rezultat.

Prieteni de-o viață

Pe Sergiu și Stas i-am găsit prin intermediul unei fundații de caritate pentru copii, de al cărei ajutor cei doi beneficiază. Unul taciturn, iar altul - vorbăreț, Stas și Sergiu sînt prieteni de-o viață. Se cunosc de cînd s-au trezit pe lume — la o casă de copii. Nu au rude și de aceea se consideră frați. Stas a fost abandonat de părinți, iar Sergiu - luat de la mama și tata lui pentru că aceștia ajunseseră să-i pună viața în pericol din cauza bețiilor interminabile. Au crescut împreună, s-au maturizat, se ajută reciproc și se susțin în viața deloc ușoară a unor oameni singuri pe lume. Ambii lucrează acum în construcții și se descurcă cu greu. Visul lor cel mai mare e să aibă casă, familie și cît mai mulți copii. Nu ar accepta pentru nimic în lume să-și lase urmașii pe drumuri, așa cum s-a întîmplat cu dînșii. Asta pentru că, spun ei, viața lor ar fi fost cu totul alta dacă ar fi crescut într-o familie, și nu neapărat în cea biologică.

La fel ca și mii de copii din țara noastră, cei doi tineri au trecut prin toate treptele instituțiilor rezidențiale, fără ca cineva să le deschidă dosarele personale și să încerce să afle cine le sînt părinții sau să le găsească o familie.

Pe cînd aveau șapte ani, au fost transferați la un gimnaziu internat situat la o depărtare foarte mare de capitală, locul unde cei doi veniseră pe lume. După absolvirea acelui gimnaziu, au mers împreună să învețe la aceeași școală profesională, la Valea Norocului, unde își continuă studiile majoritatea orfanilor din țara noastră. Au studiat acolo trei ani și au obținut cîte două profesii: lăcătuș auto și tencuitor. Băieții spun cu mîndrie că mai au o specialitate, căpătată la internat, cea de cioplitor în lemn.

„Nu aveam idee despre ce am fi vrut să devenim atunci cînd vom pleca de la internat. Era ultimul lucru la care ne gîndeam. Am ales aceste meserii pentru că așa ne-a spus directorul și educatoarea. Îmi amintesc că, prin clasa a șaptea, toți colegii noștri vroiau să devină director de internat. Pe atunci credeam că o profesie mai de prestigiu nici nu există”, spune Stas.

După internat, nici unul dintre foștii lor colegi nu a mers la un colegiu sau la liceu, în eventualitatea de a obține studii superioare. Majoritatea s-au mulțumit cu o școală profesională. Asta din considerente practice: li s-a spus că acolo vor avea bursă, loc în cămin și mîncare. Nu le trebuia nimic altceva.

După ce și-au terminat studiile la școala profesională și au revenit în localitatea unde s-au născut, la Chișinău, s-au trezit brusc față în față cu realitatea. În capitală nu-i aștepta nimeni. Angajații direcției municipale pentru protecția copilului i-au repartizat într-un centru pentru persoanele defavorizate. Chiar din primele zile de «viață matură», cum numesc ei perioada de după școala profesională, au încercat să afle cine le sînt părinții. La fel au procedat și ceilalți colegi de clasă de-ai lor, care erau orfani.

Un băiat a aflat, nu se știe cum, că mama sa muncea de mai mulți ani în Italia și că era căsătorită cu un italian. Cu sufletul la gură, și cu ajutorul celor de la direcția pentru protecția copilului, a sunat-o. I-a spus că îi este fecior și că cel mai mult își dorește că o cunoască - nu pentru bani, ci pentru că ar fi vrut să afle măcar acum, la maturitate, cum arată mama lui, pe care a văzut-o de mii de ori, doar că în vis. Femeia de la celălalt capăt al telefonului nu i-a împărtășit încîntarea: «Nu știu cine ești, nu am nici un copil», i-a răspuns sec și l-a lăsat fără nici o speranță.

Spre deosebire de acel băiat, Stas și Sergiu se consideră niște norocoși. Ei știu acum cine le sînt părinții și în ce împrejurări i-au adus pe lume. Mama și bunica lui Stas sînt plecate de mai mult timp din țară.

Sergiu a aflat că, pînă la vîrsta de trei ani, a locuit împreună cu părinții, la Stăuceni, o suburbie a capitalei. Casa lor era de fapt o bojdeucă - fără uși, fără ferestre. Din cauza frigului insuportabil, copilul a răcit foarte tare și, în urma unei intervenții medicale nereușite, a ajuns să-și piardă auzul. Acum poartă aparat auditiv. Din cauza comportamentului amoral, părinții lui Sergiu au fost decăzuți din drepturi, iar el a ajuns un copil al abstracțiunii numită stat. Abia peste ani a aflat că tatăl său a stat mai mulți ani la răcoare și că s-a stins din viață acum cîțiva ani, fără să-l mai vadă pe Sergiu. Deși viața a fost necruțătoare cu el, băiatul nu le poartă pică celor care i-au fost părinți. Pentru că nu are rude de sînge, el a încercat să se înrudească cu toți oamenii buni pe care destinul i-a scos în calea sa. Spune cu mîndrie că are cîteva nașe de botez, care îl ajută cum pot și îi mai dau și un sfat cînd e nevoie. Nu își pierde speranța să-l întîlnească într-o zi și pe fratele său, despre a cărui existență a aflat acum cîțiva ani.

Internatul ne-a furat viitorul

La fel ca și mii de copii din țara noastră, acești doi tineri sînt victimele unui sistem imperfect de protecție a copilului, în care internatele erau unica soluție. Cu un număr foarte mari de copii și condiții minime de existență, cu un personal salarizat ca să-i îngrijească, dar pe care nimeni nu-l putea obliga să le arate măcar puțină dragoste sau compasiune, internatul a lăsat o urmă grea în sufletele celor care au trecut prin el, șubrezindu-le sănătatea și furîndu-le viitorul. Netratați la timp, hrăniți cu te miri ce și îmbrăcați din pomană, cei doi au ieșit din școala internat bolnavi și neîncrezători în ziua de mîine. Despre anii de la internat își amintesc cu amărăciune, dar și cu nostalgie, căci internatul a fost unica familie pe care au avut-o pînă acum.

„Viața mea ar fi fost altfel dacă aș fi avut norocul să mă înfieze cineva, dar la noi se întîmplau mai rar astfel de cazuri. De regulă, cei care veneau să i-a un copil în familie vroiau ca acesta să fie sănătos, frumos și deștept. Pe mine nu m-a acceptat nimeni”, povestește Stas.

„Dormeam ca la cazarmă, cîte 10-12 într-o cameră. Unii colegi plecau acasă măcar de sărbători, noi, însă, nu am ieșit ani la rndul din pereții internatului. Numai vara mergeam uneori la tabără. Dar pentru că eram diferiți de ceilalți copii veniți din familii, nu prea aveam cu cine ne juca și comunica”, spune Sergiu. Îi invidiau pe cei care aveau părinți - buni sau răi.

Pentru Viorica, una dintre colegele lor, mama căpăta contururi reale de cîteva ori pe an, la telefon. Femeia o suna, îi spunea că o iubește foarte mult și că la prima ocazie o va lua acasă. Fata trăia numai cu această speranță, pînă la următorul sunet de telefon. Unii colegi o tachinau și se arătau sceptici și neîncrezători față de povestea «cu mama» pe care Viorica le-o povestea cam în fiecare seară.

„Angajații internatului furau de la noi”

Viața de la internat era destul de searbădă și tristă, dar, totuși, ei își amintesc cu nostalgie de anii petrecuți acolo. Asta pentru că atunci nu aveau grija zilei de mîine. Acolo nu trebuia să se gîndească ce să mănînce sau ce să îmbrace. Nu trebuia să muncească pentru ca să aibă cu ce se hrăni. Totul li se dădea de-a gata.

Terciul și ceaiul fără zahăr erau bucatele care li se serveau cel mai des. Uneori, li se dădea lapte, iar de sărbători - chiar pîrjoale și dulciuri. Totuși, rareori se întîmpla să mănînce pe săturate. 
Se revoltau pe tăcute cînd vedeau că seara toate femeile de la bucătărie și educatorii plecau acasă cu pungile încărcate. „știam că fură de la noi, dar nu puteam face nimic, nu ne întreba și nu ne asculta nimeni”.

Pentru că internatul lor era situat departe de capitală, sponsorii sau organele de control dădeau mai rar pe acolo. „De multe ori ne puteam bucura de cadourile primite numai în prezența sponsorilor sau a donatorilor, iar atunci cînd aceștia plecau, angajații aveau grijă să ne golească dulapurile. Aveau și ei copii acasă. Cel mai mult aveau de suferit cei cărora le fuseseră repartizate hăinuțe mai bune. Acestea ajungeau neapărat la educatori sau dădace, iar noi rămîneam goi, cum am fost”, spune Sergiu.

Încălțămintea era lucrul cel mai deficitar. Pînă prin clasa a IV-a, nici nu știau că există și altfel de încălțăminte decît șlapii pe timp de vară și cizmele de chirză cu obele, iarna. Mai tîrziu, cînd pe la internat au început a veni mai des sponsorii, copii au aflat și de încălțămintea ușoară, care nu le făcea bătături interminabile. Nu erau nici acestea noi, cineva le purtase mai înainte, dar pentru copii erau o adevărată comoară.

Acum își pot permite, deși foarte rar, să-și cumpere încălțăminte și haine din banii pe care-i cîștigă. Totuși, la fel, ca în copilărie, ei se bucură cînd cineva le face cadouri. Și, cu toate că acum se consideră maturi, în suflet ei mai poartă încă pecetea copiilor de la internat.

„Îmi doresc o casă și o familie”

Iana și Ruslan sînt împreună de trei ani. Deși au trăit și au învățat la același interat, drumurile lor s-au unit mult mai tîrziu, cînd își făceau studiile la școala profesională din Valea Norocului. Visul lor cel mai mare este să se căsătorească, dar deocamdată acest vis nu poate căpăta contur real pentru că nu au un ungher al lor. Deși, într-un fel, sînt mai favorizați decît ceilalți colegi ai lor, pentru că își pot permite să închirieze un apartament, împreună cu alte două fete, și ele foste absolvente de internat. Chiar și așa trebuie să plătească 400 de lei pe lună, dar o scot cumva la capăt.Ruslan se descurcă destul de bine, lucrează la construcții, iar Iana va absolvi la anul cea de-a treia specialitate la școala profesională. Fericirea lor e cu atît mai mare cu cît acum nu mai sînt singuri pe lume: se au unul pe celălalt. Nici unul dintre ei nu știe nimic despre părinți sau despre rudele apropiate. Au fost abandonați chiar la maternitate.

Internatele: costuri mari, eficiență redusă

Internatele „înghit” partea leului din bugetul destinat învățămîntului. Statul alocă anual între 15 și 25 de mii de lei pentru întreținerea unui copil din internat. Marea parte din aceste sume însă nu sînt cheltuite pentru alimentarea copiilor, ci pentru întreținerea clădirilor și salarizarea personalului.

Salariile directorilor de internat depind la modul direct de numărul de copii din instituție. Astfel, indirect, statul motivează managerii instituțiilor să înscrie un număr cît mai mare de copii și să-i țină un timp cît mai îndelungat acolo, fără a căuta posibilități de a-l integra într-o familie. Nu doar directorii de internate sînt favorizați din punct de vedere financiar, ci și cadrele didactice care muncesc în aceste instituții: salariile lor sînt cu 30% mai mari decît cele ale profesorilor din școlile comunitare. Aceste suplimente sînt o motivare pentru personalul bun din școlile și liceele din comunitate, care merg să se angajeze în internate. În foarte multe cazuri, gimnaziile-internat sînt mai bine dotate cu cadre decît școlile și liceele comunitare.

Sistemul rezidențial dispune de niște clădiri imense, vechi, a căror întreținere înghite cea mai mare parte a bugetului pentru sistemul rezidențial. În același timp, circa 80 la sută din copiii care cresc astăzi în internate au părinți.

Materialele de pe platforma www.investigatii.md pot fi preluate în limita a 1.000 de semne. În cazul paginilor web, în mod obligatoriu, trebuie indicată sursa şi linkul direct la articol. În cazul publicațiilor tipărite, posturilor de radio și televiziunilor va fi indicată sursa. Preluarea integrală este permisă doar în condiţiile unui acord prealabil cu Centrul de Investigații Jurnalistice.

Comentarii