Dumitru Matcovschi -  cetatean de onoare al Chisinaului

Chișinău, 19 oct /Agerpres/ - Comunismul ne-a piticit, pur și simplu nu avem oameni capabili care să răstoarne munți, care să fie bine intenționați. Comunismul are structuri vechi, rădăcini în vreme, populația Basarabiei nu este omogenă, rușii care au venit la noi după război s-au vrut ''eliberatori'', ''eliberatori'' se cred azi copiii lor. ''Eliberatori'' cu tancuri. La Tiraspol, în Transnistria, aceleași tancuri au rămas până astăzi. Trupele de ocupație nu vor părăsi Republica Moldova niciodată, Rusia are interese aici, unde e aproape hotarul Europei, declară, într-un interviu pentru Agerpres, poetul, prozatorul și dramaturgul Dumitru Matcovschi, un simbol al luptei pentru renașterea națională din Basarabia, care împlinește la 20 octombrie 70 de ani.

 

Viața mea demult nu mai este poezie, este o zbatere nebună pentru o gură de aer, dar strâng pumnii și rezist. Mă simt străin în Moldova, dar în Basarabia mă ține dorul. Nicăieri, dar nicăieri, nici chiar la București, nu mă voi simți mai bine, chiar dacă aici, Acasă, mă simt străin, marturisește cel care, în 1988, a avut curajul să publice în revista «Nistru», pe care o conducea, articolul lui Valentin Mândâcanu ''Veșmântul ființei noastre'', care a revoluționat dezbaterile publice privind destinul și rolul limbii române. Un moment tragic era cât pe ce să-i curme viața la 17 mai 1989, fiind strivit de un camion. Urmează o lungă perioadă de recuperare fizică și morală, la Chișinău, Moscova și București. Suportă peste douăzeci de intervenții chirurgicale și ani grei de luptă cu sine. Suferința nedreaptă însă i-a călit și mai mult conștiința.

Nu pot să nu strig. Eu cred în bine, am principii, convingeri. Am și eu păcate omenești, nu am însă pete pe conștiință. Astăzi, însă, există o gravă criză de moralitate, or criza de moralitate este prăpăstioasă, nici o criză economică nu-i ca ea, mai declară Dumitru Matcovschi în interviul acordat Agerpres.

Agerpres: Dle Dumitru Matcovschi, iată că am privilegiul să revin la dialogul de altădată chiar înainte de aniversarea celor 70 de ani pe care îi împliniți la 20 octombrie. Pornind de la una din frumoasele d-voastră poezii intitulată ''Bucurați-vă'', v-aș întreba ce v-a bucurat în viață și ce v-a întristat?

D. Matcovschi: M-a bucurat viața și tot viața m-a întristat. Nu m-am săturat de ea, bună, rea, dar nu m-am săturat. Viața e una întotdeauna și-i ca lumina, a tuturor, numai de viață, numai de viață, numai de viață îmi este dor. Poezie fac, dar viața mea demult nu mai este poezie, este o zbatere nebună pentru o gură de aer, e și un blestem altfel spus, e și o rugăciune, mai puțin lacrimă. Nu sunt sentimental, strâng pumnii, strâng dinții și rezist. Dar lupta vieții este foarte grea… Se pierde omul din om, sufletul se pierde, murim neîmpăcați, certați între noi, dar și cu morala certați. Lumea e pe dos și nu credeam că are un temei vorba populară – mi-e teamă că mâine va fi și mai rău... Și, totuși, mai frumoasă decât viața numai viața poate fi... Am avut în acești 70 de ani și bucurii. Am scris multe cărți, cărțile mele au fost citite, poezia se cântă, dramaturgia se montează, au avut loc 13 premiere în 30 de ani. Toate acestea sunt bucurii.

Agerpres: Basarabia, mai bine zis ceea ce s-a petrecut în acest spațiu în care v-ați născut, v-a pricinuit o perpetuă durere. Acum doi ani îmi spuneați tot într-un interviu că vă simțiți străin în Moldova independentă pentru că aici nu s-a schimbat absolut nimic, pentru că Mărgioara d-voastră /satul natal/ nu poate scăpa de regimul comunist. Între timp au avut loc alegeri, la Chișinău a venit un guvern democratic. Ce speranțe vă dau aceste schimbări?

D. Matcovschi: Deocamdată, nici o speranță. Comunismul ne-a piticit, pur și simplu nu avem oameni capabili care să răstoarne munți, care să fie bine intenționați. Comunismul are structuri vechi, rădăcini în vreme, populația Basarabiei nu este omogenă, rușii care au venit la noi după război s-au vrut ''eliberatori'', ''eliberatori'' se cred azi copiii lor. ''Eliberatori'' cu tancuri. La Tiraspol, în Transnistria, aceleași tancuri au rămas până  astăzi. Trupele de ocupație nu vor părăsi Republica Moldova niciodată, Rusia are interese aici, unde e aproape hotarul Europei… și cu toate acestea, crește o generație liberă, care gândește altfel. Mulți tineri sunt școliți în România, unii chiar la Paris, știu limbi străine. Ei văd altfel lucrurile… Ziceam că mă simt străin în Moldova. Da, mă simt străin, dar în Basarabia mă ține dorul. Nicăieri, dar nicăieri, nici chiar la București, nu mă voi simți mai bine, chiar dacă aici, Acasă, mă simt străin. Aceasta este structura mea psihică. Un critic literar din România, Teodor Codreanu, îmi spunea că sunt ''un Don Quijote basarabean''. Cum să nu te bucuri de aceste vorbe, când cavalerul tristei figuri este cel mai desăvârșit personaj. Nu e alt roman mai mare decât ''Don Quijote''. …Mai sper, mai cred, mai lupt. De schimbat, însă, nu mă voi schimba niciodată.   

Agerpres: Sunteți un simbol al luptei pentru renașterea valorilor românești în Basarabia. In 1988, ați avut curajul să publicați în revista «Nistru», pe care o conduceați, articolul lui Valentin Mândâcanu ''Veșmântul ființei noastre'' despre limba română. La câteva luni, ați fost victima unui cumplit accident, care a pus mari semne de întrebare. Ați scăpat ca prin minune. La atâția ani de atunci, ați aflat adevărul despre ceea ce s-a petrecut? 

D. Matcovschi: Nu, deși au trecut 21 de ani de atunci. Nu mi-am văzut dosarul nici până astăzi. Am înviat atunci din moarte. Am avut medici buni, ei m-au salvat și oamenii care se adunau zi de zi sub geam, la spital, și soția mea care a fost în permanență lângă mine, și fetele mele, Adriana și Dumitrița, care puneau lumânări la Biserică și se rugau Domnului. S-a vorbit mult în 1989, s-a vorbit mult și mai târziu. Sunt sigur, articolele mele, dar și revista, nu puteau să placă nici politrucilor, nici instructorilor, nici coloneilor de la KGB, mai ales că, în aceeași lună, mai 1989, cu două zile înainte de accident, câștigasem alegerile în ultimul Soviet Suprem al URSS, iar contracandidatul meu a fost chiar șeful KGB-ului. …șase luni de zile am fost în comă. Când am ieșit, n-am știut ce s-a întâmplat cu mine, abia peste câteva luni de zile am început să-mi amintesc. Și viața, și creația mea rămân marcate de acea întâmplare. Dar, de suferințe, nu vreau să vorbesc mult, mă pot înțelege doar cei care au mai pățit-o ca mine, ceilalți... Însă, vreau să cred că odată și odată vom afla adevărul.

Agerpres: știu că nu aveați cetățenie română. Ați reușit să o redobândiți?

D.Matcovschi: În sfârșit. Dar în țară, ca cetățean român, încă n-am fost. Mi-e greu să mă deplasez. Din păcate, în ultimii ani vin rar de tot și scriitori români la Chișinău. În anii 90 se făceau mai multe lansări de carte, jubilee. Mă înspăimântă și indiferența oamenilor de cultură de peste Prut, elita literară din România, care altădată nu învinuia scriitorul din Basarabia că ,,a rămas la Eminescu,,. Da, noi am rămas Acasă, am rămas la vad.

Agerpres: Sunteți perceput ca un spirit critic, neiertător în fața nedreptăților. Într-un articol publicat în ''Literatura și Arta'' de la Chișinău spuneați că ''în artă, în literatură, a tăcea înseamnă a accepta''. D-voastră nu ați tăcut, ați spus întotdeauna lucrurilor pe nume. Dar nu ați avut uneori sentimentul că sunteți o voce care strigă în deșert?

D. Matcovschi: Da, am avut acest sentiment. Dar, nu pot să nu strig. Eu cred în bine, am principii, convingeri. Am și eu păcate omenești, nu am însă pete pe conștiință Astăzi, însă, există o gravă criză de moralitate, or criza de moralitate este prăpăstioasă, nici o criză economică nu-i ca ea.

Agerpres: În pofida acestui spirit critic, multe din creațiile d-voastră au o sensibilitate aparte. Și îmi vin în minte primele versuri din poezia ''Doar Femeia'' care spun atât de frumos - ''Mai regină decât floarea/ doar femeia poate fi''....

D. Matcovschi: Eu sunt mai întâi și mai întâi om, iubesc, aici e totul. De aici și sensibilitatea, probabil. De aici și poemele mele dedicate femeii, copiilor, sufletelor dragi. Poezia ''Doar femeia'' nu mai țin minte când și cum am pus-o pe hârtie. În orice caz, era înainte de marea cumpănă. N-am gândit-o. Pur și simplu m-a luminat Cel de Sus, a fost o scânteie, dar, poate, că și o femeie concretă, nu mai contează acum… Femeile mele sunt mai înțelepte decât mine, mai iertătoare, mai darnice, mai blânde la inimă, își poartă crucea cu demnitate. Dacă n-ar fi fost ele, nu știu ce s-ar fi întâmplat. Dar, cum să nu fie? Nici nu-mi pot imagina că s-ar putea întâmpla să rămân al nimănui…

Agerpres: Se apropie ziua d-voastră de naștere. Dacă Dumnezeu v-ar spune că vă va îndeplini în această zi una din dorințele dumneavoastră neîmplinite, care ar fi aceea?

D. Matcovschi: Una din dorințele mele neîmplinite? Îmi vine în minte imaginea părinților mei, care au muncit o viață și care au trăit atât de greu. Aș vrea să-i mai văd măcar o zi cu sufletul împăcat, neplânși... Părinții noștri, luminoși ca sfinții/coborâtori din dor și suferințe/de ce nu știm cinstit să-i prețuim?

AGERPRES/(Flori Tiulea)