Un viitor incert, nesigur, într-o permanentă luptă pentru a supraviețui – este totul ce oferă statul absolvenților de internate

An de an zeci de mii de adolescenți, de 15-16 ani, părăsesc internatele, în care au crescut și au fost educați, pentru a începe o viață independentă. Lasă în urmă un stil de viață impus, restrâns de reguli, indiferența educatorilor și a unei comunicări sincere și pline de afecțiune. Pleacă în lume singuri, fără a avea sprijinul familiei, la care au visat toată viața. Chiar dacă obțin independența mult râvnită, ei habar nu au cum să o folosească. Lumea în care se trezesc dintr-o dată și mai singuri decât au fost, de cele mai multe multe ori, este dură cu ei. O lume despre care aproape că nu cunosc nimic.

Cu o indemnizație de 1000 – 1500 de lei, pe care o oferă statul la absolvirea internatului, nu prea poți face multe. Unii se întorc la locul de naștere, așa cum prevede legea, dar acolo, de regulă, nu-i așteaptă nimeni și nimic. Și aceasta, în ciuda faptului că 80 la sută dintre ei au cel puțin un părinte în viață. Mai mult, trebuie să mai treacă odată prin calvarul abandonului, pentru că la locul de trai, ei mai sunt respinși odată.

Unii aleg să studieze, la școli profesionale, colegii sau universități, de multe ori pentru faptul că e singura șansă de a avea un cămin și un acoperiș de asupra capului. Din discuțiile cu mai mulți absolvenți ai internatelor am constatat cu tristețe că pentru mulți dintre ei părăsirea internatului reprezintă o cotitură periculoasă în viață. Vulnerabilitatea lor este evidentă. „Nenpregătiți de viață” și „fără ajutor”, absolvenții intenatelor de multe ori devin victime a viciilor, a traficanților și hoților.

Am încercat să găsim o generație de absolvenți ai unui internat și să vedem cum s-a discurcat fiecare în viață. La nici unul dintre cele șapte internate la care am apelat nu ni s-au putut da coordonatele unei generații întregi de absolvenți. Pentru că nu prea țin legătura cu cei plecați. Administrațiile instutițiilor rezidențiale dețin doar coordonatele celor care revin la internat și încearcă să mai mențină legătura cu instituția de unde au plecat în viață. Din povestirile triste ale câtorva tineri, care au absolvit instituții rezidențiale, am conturat un tablou sumbru al vieții de după internat. Cei câțiva tineri cu care ne-am întâlnit sunt absolvenți din diferite generații ai școlii internat din Cupcini, Edineț.

Vreau o familie

La vârsta de 21 de ani, Alexandru Bogdan speră încă să fie adoptat. „știu că m-am născut în Costești, Ialoveni, dar nu mi-am cunoscut niciodată familia. Am fost dus la internat pentru a fi luat de niște americani. Păcat că președintele a interzis atunci adopțiile internaționale din cauza traficului de copii. Uneori mă gândesc că viața mea ar fi fost una mult mai bună, dacă creșteam într-o familie”, spune Alexandru. Pentru acest tânăr familia reprezintă singura lui șansă de a avea o viață mai bună. Obișnuit că, la internat, i s-a tot dat ba una ba alta, fără să depună eforturi, Alexandru nu poate să se descurce singur. Urmează stilul de viață de la internat. Bate pe la ușile ONG-urilor, asociațiilor creștine, la Guvern, insistând să i se „respecte drepturile”. De regulă, cere bani. Motivul invocat este statutul lui de orfan și că „moare de foame”. Însă atunci când i se propune un loc de muncă și, astfel, posibilitate de a câștiga singur acești bani, Alexandru refuză, motivând că nu are timp din cauza studiilor. Este în primul an de facultate la Universitatea Pedagogică Ion Creangă. Locuiește la cămin și e mulțumit că nu trebuie să plătească taxa de cazare. Bursa socială în valoare de 140 lei și indemnizația lunară de 485 lei nu-i ajung nici măcar pentru minimum necesar. „Se întâmplă uneori că nu am bani nici măcar de pâine. Unde mai pui că trebuie să-mi cumpăr și o carte”, spune Alexandru. De pe acum se gândește să plece la muncă peste hotare după absolvirea Universității. Nu vrea să muncească pentru un salariu de nimic în Moldova. Consideră că statul este obligat să-l ajute să-și facă studiile și el trebuie să profite de asta. „E mai simplu așa decât să ajung la închisoare, cum a făcut un coleg de-al meu”, mărturisește Alexandru. „A furat ca să ajungă la închisoare. Și acolo: cazare și mâncare pe gratis?”

Fără părinți, fără ajutor și fără casă

Conform art. 19 al Legii privind Drepturile Copilului, la absolvirea internatului, orfanii ar trebui să se întoarcă în casa părinților, pe care statul trebuie să o păstreze în cazul în care părinții nu mai sunt în viață, iar dacă aceștia trăiesc, tinerii au dreptul la un spațiu locativ care li se cuvine pe drept. Așa prevede legea, dar realitatea este alta. De cele mai multe ori acești tineri se pomenesc în stradă. Cazuri sunt multe pentru că acești tineri, în mare parte, au ajund orfani în perioada sovietică când majoritatea clădirilor aparțineau statului. Când acestea au început să fie privatizate, ei nu au participat la privatizare si respectiv au rămas fără loc de trai.Din clasa cu care a absolvit Alexandru, doar un singur băiat s-a integrat în familia naturală, restul au fost respinși de către autoritățile locale, rude sau chiar de familie. “După ce am absolvit școala profesională, m-am întors la locul de trai, în Ialoveni, povestește Alexandru. Am aflat că părinții mei nu sunt în viață, iar de casa părinților nimeni nu mi-a zis nimic. Când am cerut un loc de trai și, poate, un loc de muncă, primarul m-a privit straniu și a zis că nu mă poate ajuta cu nimic și că trebuie să-mi văd singur de viață.” Tânărul a insistat de mai multe ori să i se ofere un loc de trai, până când într-o zi a fost dat afară din biroul primarului în cel mai brutal mod. “Ce vrei să te iau la mine acasă?”, i-a reproșat atunci funcționarul.

Sergiu Golubțov, cel mai bun amic al lui Alexandru încă de pe bancile internatului, a aflat că mai are doi frați și o soră abia când, după absolvirea internatului, a încercat să-și caute familia. A găsit însă o familie la limita sărăciei și zdrențuită de vicii. „Tatăl a murit, iar mama locuiește împreună cu bunica lui într-un apartament din Buiucani, după ce a vândul casa familiei de la Schinoasa pentru a avea bani suficenți să-și cumpere vodkă”, povestește tânărul. Casă a fost vândută fără a se ține cont și de el, mezinul. Dar cui îi păsa de el? A fost abandonat la naștere, în una din maternitățile din Chișinău și de atunci nimeni nu l-a căutat. El a crescut, până la vârsta de 5 ani, într-o grădiniță de copii pentru orfani din sectorul Botanica, după care a ajuns, împreună cu alți copii, la un internat din nordul Moldovei. După internat, a învățat de bucătar la o școală de meserii. Încearcă să se descurce singur. Și-a căutat familia, doar că să-și vadă mama. Spune că nu mai așteaptă să fie primit cu căldură și nu a rămas dezamăgit atunci, când mama sa cu greu și-a amintit că mai are un copil, dar îl trădează ochii, care se umezesc când povestește despre cum l-a respins încă odată familia sa. E un tânăr frumos, intelegent, cu o voce plăcută, așa cum mulți părinți și-ar dori să fie copii lor, doar că el nu a avut parte de părinți pe potriva sa ...

„De ce m-ai părăsit, mamă?”

Elizaveta a absolvit internatul din Cupcini, Edineț în 2001. Ultima dată și-a văzut tatăl pe când era în casa a II-a. Nu-și amintește nici măcar cum arată sau care este numele lui. Știe doar că o vizita din când în când la internat un bărbat, care îi aducea bomboane. Tatăl este de negăsit, spune Elizaveta. Pe mama a văzut-o o singură dată, în clasa a IX-a, după mai multe căutări la insistența ei și cu ajutorul unei educatoare de la internat. Răsplata a fost - o zi petrecută cu mama. Spre surprinderea fetei, Elizaveta a aflat atunci că mama ei a crescut și ea la internat. Femeia știe ce înseamnă să crești departe de familie, să fii privat de dragostea și afecțiunea părintească și, cu toate acestea, și-a lăsat unicul copil, pe Elizaveta, în voia sorții și în grija statului. Ce-și amintește acum fiica despre mamă este doar indiferența din priviri și felul tranșant, aproape obraznic de a nu da nici un răspuns și fără pic de regret la întrebarea: „De ce m-ai părăsit, mamă?” Elizaveta a aflat că mama ei este acum în România. Locuiește acolo după ce și-a redobândit cetățenia română. „Este mult prea departe ca să pot cere ajutor de la ea, explică Elizaveta, deși, dacă ar fi și în Chișinău nu aș putea să fac asta. E clar că nu îi pasă de mine. Niciodată nu i-a păsat.” Ca și mulți alți copii de la internat, Elizaveta are ambii părinți în viață, dar de care nici nu vrea să mai audă vreodată.

După absolvirea gimnaziului-internat din Cupcini, și-a continuat studiile la școala profesională Nr. 2 din aceeași localitate, unde a învățat patru meserii: bucătar, croitor, achizitor și tehnolog. A ales să facă mai multe meserii, pentru a putea să beneficieze în continuare de ajutorul din partea statului, așa cum a fost obișnuită în gimnaziul-internat: studii, adăpost, hrană pe gratis. Pe parcursul studiilor, viața ei a avut siguranța unui acoperiș deasupra capului, fiind cazată gratis la caminul instituției și, de asemenea, a beneficiat de bursa în valoare de 120 lei și indemnizațiile de stat pentru copii orfani. Suficient cât să nu ducă lipsă de strictul necesar.

De acum un an, viața ei a luat însă o întorsătură radicală, atunci când s-a întors la locul de naștere, adică în Chișinău, în speranța de a-și găsi niște rude și un loc de muncă. Căutările nu au dat nici un rezultat. Tânăra a înțeles atunci că nu se poate baza decât pe ea însăși. Era o străină într-un oraș plin de oameni necunoscuți. După mai multe zile hoinărind prin Chișinău a ajuns la Centrul de zi și plasament temporar pentru copii orfani în perioada postinstituțională „Vatra”. Aici tinerii pot locui până își rezolvă problemele privind angajarea în câmpul muncii și locul de trai. Următorul pas a fost să-și găsească un loc de muncă. Acum Elzaveta lucrează la o pizzerie din oraș. Muncește mult pentru un salariu care nu depășește suma de 1000 de lei. La centrul „Vatra” nu va putea să se afle mult timp. „Nu știu unde să mă duc. Va trebui să stau în chirie undeva, dar nu știu cum voi reuși să plătesc”, spune Eizaveta.

La întrebarea simplă, ce-ți place cel mai mult să faci, tânăra ridică din umeri, zâmbește trist, iar ochii caută refugiu în ceașca de ceai. Are 23 de ani și nici un vis împlinit.

Prostituate în Moscova

Olga și Tatiana au câte 21de ani acum. După absolvirea internatului, au decis să plece la muncă peste hotare, mai ales că mama unei educatoare de la internat s-a oferit cu toată bunăvoința să le ajute. Nu aveau nici 17 ani când, ajunse gând în capitala Rusiei, și-au dat seama că au fost mințite și că nu vor fi bone, așa cum li s-a promis, ci prostituate. După ce a rămas însărcinată, Olga a fost trimisă în Moldova. Nu avea unde să se ducă și s-a întors în localitatea unde se află internatul. Acolo, cineva a ajutat-o să locuiască într-o cameră de cămin. Acum își crește de una singură bebelușul. Nu l-a abandonat. Deși îi este foarte greu acum, este mulțumită că nu e singură pe lume.

Cei mai mulți dintre colegii de internat ai tinerilor cu care am discutat sunt plecați la Moscova. Este cea mai simplă cale de a găsi ceva de lucru. În Moldova, chiar dacă au încercat să-și găsească de lucru, nu le-a reușit. “Nimeni nu te ioa la lucru, dacă află că ești orfan, de la internat. Nu contează că ai câteva meserii și că dorești sincer să muncești”, spune Sergiu. Din această cauză, mulți se agață de cel mai firav fir și de multe ori cad pradă traficanților. Mai ales fetele. Traficanții cunosc că cei din internate nu au părinți, nu au o casă unde să se întoarcă după absolvire și nici bani de întreținere până la găsirea unui loc de muncă. Bazându-se pe naivitatea și vulnerabilitatea lor, traficanții ademenesc tinerii cu promisiuni false de muncă bine plătită în străinătate. Acolo, fie îi impun să cerșească, să se prostituieze, fie să muncească la negru pe niscaiva bănuți. Iar, odată intrați în mrejele trafuicanților, tineri își revin cu greu sau niciodată.

După absolvitrea internatelor, nimănui nu-i pasă de noi, ne-au spus Sergiu și Alexandru. “Ne dau diploma de absolvire a gimnaziului, certificatul care confirmă statutul de orfan și indemnizațiile de stat la absolvire și mai departe trebuie singuri să decidem ce facem cu viața noastră, povestește un absolvent al unei școli internat. Nimeni măcar o singură dată nu ne-a explicat nouă, asolvenți fiind, ce ar fi bine să facem și ce nu. Copii ai nimănui, asta suntem”, au conchis, la despărțire, cei doi tineri.