Drepturile omului

Străini la ei acasă sau Calvarul deportărilor

„Asta-i casa noastră, e făcută de tata…”, moș Anastasie Florea încearcă să-și stăpânească lacrimile, care, neascultătoare, îi împăienjenesc ochii și pornesc la vale pe fața brăzdată de vreme. „De aici ne-au ridicat în toiul nopții soldații și ne-au dus în Siberia…”, oftează bătrânul. Căsuța modestă, înecată în buruieni, ne privește și ea trist de după gardul de plasă cu portiță zăvorâtă. „Nu puteți intra. Doar știți că stăpâna nu dă voie”, ne spune de după gard o femeie, chiriașă în casa de alături.

6 iulie 1949 …

Basarabence Siberia 1950
Basarabence Siberia 1950

Anastasie Florea este unul dintre miile de basarabeni deportați de regimul comunist, nevoit și astăzi să retrăiască calvarul acelor ani, în încercarea de a-și redobândi averile confiscate sau de a obține compensarea acestora. Avea doar 11 ani când, împreună cu părinții, două surori și un frate, a fost deportat în Siberia. În acea blestemată noapte de 6 iulie 1949, din satul lor, Durlești, au fost ridicate 52 de familii. „Pentru că n-am vrut să intrăm în colhoz și să împărțim averea cu toți lenoșii și bețivii satului, ne-au numit „culaci”. Dar ce fel de chiaburi eram noi? Eram doar țărani gospodari, ca și mulți alții, pentru că munceam din greu pământul, nu ne lăfăiam în bogăție”, povestește moșul. Puterea sovietică le-a luat absolut totul: două case, 16 ha de pământ, 2,5 ha de pădure, 2 ha de vie, 2 de pășune, două perechi de boi, două vaci și o juncă, masă, scaune, câteva butoaie… „Am ieșit din casă doar cu ce am apucat să luăm în învălmășeala ceea”. Au urmat opt zile de coșmar într-un marfar până în Siberia și opt ani grei de mizerie și muncă istovitoare în surghiun.

Au revenit în Moldova în 1957, fără capul familiei, care murise în 1952, strivit de un trunchi de copac. Nimic din averea lăsată la baștină nu le mai aparținea. Gospodăria lor fusese împărțită la două familii de „specialiști” ruși. Au încercat să cumpere de la autorități măcar una din cele două case, dar nu li s-a permis. Alții deveniseră stăpâni cu acte în regulă pe proprietatea familiei Florea. Au fost adăpostiți de o mătușă, rămasă singură în 1944, când soțul ei, fost șef de poliție, și feciorii au fugit în România. „Așa și nu și-a mai văzut bărbatul și copiii, n-a apucat Podul de flori, sărmana, a murit în 1989. Toată viața a suferit în tăcere, doar uneori o vedeam plângând, strângând la piept niște scrisori și fotografii. Îi dădeau voie sovieticii să trimită și să primească scrisori o dată, de două ori pe an”, povestește bătrânul.

Averea confiscată nu au mai putut să o recapete   

După ce au fost reabilitați, în 1989, Anastasie Florea, ca mezin al familiei, a încercat să recapete averea părinților săi, confiscată în 1949, dar nici până astăzi n-a reușit. „Ați văzut, nici să intru în ograda unde am copilărit nu pot, că alții îs хозяева… Sunt ani și ani de când umblu prin instanțe, pe la primăria Chișinău, primăria Durlești, cu documente, martori… N-a fost destul că și-au bătut joc de noi atunci, păi și acum ne poartă pe drumuri și ne privesc ca pe niște dușmani ai poporului”. Dosarul a umblat dintr-o instanță în alta, atacat cu recurs, trimis la rejudecare de câteva ori. În sfârșit, la 16.12.2009, Curtea de Apel Chișinău a decis să-i fie achitată o compensație totală de 440 mii de lei pentru cele două case. Totodată, instanța a respins pretențiile privind restituirea contravalorii terenurilor aferente și a celor agricole, precum și solicitările privind plata prejudiciilor morale. Reclamantul a făcut recurs la Curtea Supremă de Justiție, procesul fiind amânat deja de câteva ori. Următoarea ședință va fi în iulie. „Nu știu dacă obțin ceva mai mult. Măcar asta de mi-ar plăti pentru că cei de la primărie au zis că nu au de unde să-mi dea așa bani”, spune A. Florea.

Persoanele deportate de regimul totalitar în perioada sovietică au dreptul la reabilitare, restabilirea proprietăților confiscate și la obținerea prejudiciului moral pentru suferințele cauzate. Persoanele deportate sau persecutate politic în perioada regimului totalitar au dreptul de acces la propiile dosare din arhivele Securității, MAI, Procuraturii Generale etc.

Organizații care acordă asistență juridică persoanelor deportate: 
Centrul pentru reabilitarea victimelor torturii “Memoria”: 794933; Asociația persoanelor deportate; Asociația “Promolex” 449626, 450024; Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului 222618, 227344, 227598

Judecătorii nu accept depozițiile martorilor

Valentina Sturza
Valentina Sturza

Moș Anastasie este mai aproape de a câștiga lupta, spre deosebire de alte mii de foști deportați, care nu reușesc să adune probele ce ar convinge instanțele că, într-adevăr, familiile lor au deținut proprietăți. În majoritatea cazurilor, actele ce dovedesc confiscarea sau naționalizarea proprietăților ori lipsesc - fie nu au fost întocmite, fie au fost distruse -, ori se conțin în denunțuri și alte documente ce mai rămân încă secretizate în arhive. Judecata nu acceptă întotdeauna ca probe depozițiile martorilor. Președinta Asociației victimelor represiunilor regimului comunist, Valentina Sturza, spune că de zece ani încearcă să adune probele necesare pentru a obține despăgubiri, dar fără succes: „Primesc răspunsuri că în arhivă nu s-au păstrat așa documente. Trebuie să găsești martori pentru a confirma ceea ce au avut părinții în gospodărie. În dosare nu se arată ceea ce a fost confiscat. Totodată, multe date din arhivele republicane sau raionale nu corespund realității.”

Foștii deportați, dar și avocații lor, cred că autoritățile tărăgănează, cu bună știință, soluționarea dosarelor de retrocedare și executarea deciziilor judecătorești, invocând lipsa resurselor financiare pentru despăgubiri și folosindu-se de imperfecțiunea legislației. Mulți reclamanți și-au găsit dreptatea doar apelând la CEDO.

Legea șchiopătează

Alexandru Postica
Alexandru Postica

Avocatul Alexandru Postică, spune că prevederile legislative referitoare la repunerea în drepturi sociale și economice a victimelor represiunilor politice n-au fost niciodată corecte față de aceste persoane. „Din 1989 au fost adoptate mai multe acte privind restituirea averilor și achitarea unor compensații. Mai mult de jumătate din persoanele deportate au primit prin Banca de Economii compensații, în medie câte șapte mii de ruble, care peste noapte s-au transformat în șapte lei. Apoi, din 1991, au fost adoptate hotărâri de guvern care prevedeau despăgubiri a câte 200 de lei, indiferent ce avere a avut omul”, spune Al. Postică.

În 2006, mecanismul legislativ a fost modificat, dar în final ne-am ales tot cu o lege defectă și nefuncțională. Despăgubirea victimelor a fost pusă pe seama autorităților publice locale, care nu au mijloacele bugetare necesare pentru aceasta. În ultimii ani, bunăoară, doar în bugetele municipiilor Chișinău și Bălți au fost prevăzuți bani în acest scop. Din 2007 și până în prezent, mai bine de jumătate din cererile depuse de foștii deportați rămân nesoluționate, deși legea stabilește un termen de șase luni pentru examinarea cererii, spune Al. Postică. Dar problema cea mare este că și legea din 2006 prevede că persoanele care au beneficiat de anumite compensații, oricât de derizorii, nu mai pot solicita a doua oară. Avocatul avertizează că Moldova s-ar putea confrunta în următorii ani cu o avalanșă de condamnări la CEDO dacă nu va perfecționa de urgență mecanismul de despăgubire a victimelor represiunilor politice.

Investigația a fost realizată în cadrul Campaniei “Jurnaliștii pentru drepturile omului”, desfășurată de Centrul de Investigații Jurnalistice, cu suportul Ambasadei SUA în Moldova.  Responsabilitatea pentru conținutul investigației o poartă autorul.

Materialele de pe platforma www.investigatii.md pot fi preluate în limita a 1.000 de semne. În cazul paginilor web, în mod obligatoriu, trebuie indicată sursa şi linkul direct la articol. În cazul publicațiilor tipărite, posturilor de radio și televiziunilor va fi indicată sursa. Preluarea integrală este permisă doar în condiţiile unui acord prealabil cu Centrul de Investigații Jurnalistice.

Comentarii