După publicarea, la 30 ianuarie, a articolului „Papuc&Fulger”, Departamentul de Investigaţii al API a solicitat Procuraturii Generale (PG) şi Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC) să verifice informaţia prezentată în această investigaţie în baza articolul 274 Cod de Procedură Penală (demararea urmăririi penale).

Surprinzător pentru noi, dar CCCEC a răspuns la demersul nostru şi ne-a informat chiar că „faptele expuse în articolul „Papuc&Fulger” se cercetează în cadrul dosarului penal nr.200038187” şi că „prin ordonanţa Procuraturii Buiucani, din 13 februarie 2004, urmărirea penală în acest dosar a fost reluată, fiind transmisă, după competenţă, CCCEC”, care precizează, totodată, că „această cauză penală a fost suspendată la 25 noiembrie 2000”, însă nu menţionează motivele suspendării. În cadrul acestui dosar, obiect al urmăririi penale sunt rezultatele unui control ce scotea în evidenţă fraudele admise în gestionarea banilor publici de ministrul de Interne Gheorghe Papuc, pe vremea când era comandantul Batalionului cu Destinaţie Specială „Fulger”. Este vorba despre „evaporarea” a 360.000 lei. Dosarul cu nr.200038187 a fost suspendat când Petru Lucinschi, încă preşedinte, l-a adus pe Papuc tocmai din Rusia, scăpându-l astfel de justiţia rusă.

Papuc “lustruit”

Deşi a avut mai multe apariţii, săptămâna trecută, la Televiziunea Naţională (TN), ministrul de Interne, supărat pe jurnalişti, care i-ar fi lezat onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, nu s-a grăbit să dezmintă şi să explice opiniei publice ce a făcut cu fondurile dispărute din bugetul „Fulger”. În schimb, s-a lăudat cât de bine conduce activitatea MAI în lupta cu corupţia şi crima organizată. Miercurea trecută, TN a dat pe post o emisiune întreagă dedicată lui Papuc, telespectatorii fiind îndemnaţi să-i adreseze întrebări. Reporterii din cadrul Departamentului de Investigaţii au încercat insistent de la două telefoane să-i pună o întrebare, dar zadarnic, telefonul din studioul televiziunii era ocupat. Cunoscând atitudinea populaţiei faţă de reprezentanţii MAI, ne-a mirat faptul că cei care au reuşit să sune, au adus doar cuvinte de laudă generalului. Era evident că emisiunea a avut ca scop lustruirea imaginii lui Papuc, mai ales acum, când s-a redeschis ancheta în cazul său. Altfel cum am explica faptul că şi „Rezonans” de sâmbătă i-a acordat ministrului 20 de minute pentru a arăta cazuri demult răsuflate privind descoperirea unor grupări criminale, merite care nu pot fi atribuite actualului ministru. De fapt, nu este primul caz când, după publicarea unui articol de investigaţie în care sunt scoase la iveală încălcările admise de persoane cu funcţii de răspundere din actuala guvernare, presa controlată de putere, inclusiv cea de stat, publică şi dau pe post materiale favorabile demnitarilor vizaţi. Cum rămâne, dle Papuc, cu sutele de plângeri existente în procuraturi, în care cetăţenii reclamă abuzurile comise de poliţişti? Oare nici unul din cetăţenii care au avut de suferit de pe urma abuzurilor lor nu a dorit să vă spună cum unii dintre subalterni dau buzna în localurile publice, sechestrează persoane, le urcă cu forţa în maşini, le scotocesc buzunarele pe drum, apoi îi aruncă, sau cum strâng taxe de protecţie de la băbuţele ce vând seminţe pe stradă? Oare nu sunt relevante afirmaţiile poliţistului, din convorbirea telefonică publicată în articolul „Rackeţii în epoleţi ai lui Papuc”, că „toţi plătesc”? Plătesc oare aceşti „toţi” de bună voie?
API a mai scris despre fărădelegile admise de camarila actualului ministru. E destul să amintim despre cazul bordelului virtual, în care principalul suspect era un bun prieten al ministrului. Menţionam atunci că Papuc încerca să muşamalizeze cazul. Un alt caz este cel al ofiţerilor din „Fulger”, care, violându-i domiciliul, i-au stabilit drept taxă de protecţie 5.000 dolari unei familii tinere din Nemureni, iar când s-a organizat flagrantul, unul din adjuncţii ministrului, cu care a activat la „Fulger”, a intervenit pentru a muşamaliza cazul.

Voronin şi demnitarii cu trecut dubios

Atunci când Voronin l-a promovat pe Papuc în funcţia de ministru de Interne, a ştiut cu siguranţă despre existenţa dosarului penal, despre faptul că ar deţine o diplomă falsă şi că ar avea ceva cu bordelul virtual de la Buiucani. De ce i-ar conveni şefului statului persoanele cu trecut dubios, care au dosare penale? Răspunsul este simplu: acestea sunt uşor şantajabile şi puse în situaţia de a fi servile până la sacrificiu. Scoaterea de la naftalină a dosarelor penale, ameninţarea cu reînceperea anchetei şi tragerea lor la răspundere fac parte din arsenalul actualei guvernări. Cazuri în acest sens sunt destule, despre unele am scris şi noi. Cadrele respective sunt folosite drept ţapi ispăşitori în anumite momente de putere pentru a unge ochii alegătorilor. Nu se ştie care va fi soarta premierului Tarlev, pentru că dosarul „Bucuria” nu a fost scos întâmplător la lumină. Şi va fi reluat ori de câte ori Tarlev va încerca să-şi îndrepte coloana vertebrală. Până la urmă, mai aproape de alegeri, puterea se va da în spectacol, iar Papuc şi Tarlev vor deveni ţapi ispăşitori pentru că, potrivit scenariului, cineva va trebui să răspundă pentru corupţia din republică şi traiul infect al oamenilor.

Puşculiţa partidului

Se vorbeşte că persoanele compromise, promovate de guvernare, pe lângă faptul că sunt şantajate cu isprăvile din trecut, trebuie să adune şi bani la puşculiţa partidului. Nu e un secret că pentru fiecare funcţie de pe urma căreia poţi scoate profituri grase se plătesc bani buni care, probabil, sunt destinaţi campaniilor electorale. Despre costul posturilor importante se vorbeşte aproape deschis. Cel de ministru şi viceministru în ministerele bănoase ar costa până la 50.000 dolari, gradul de general – 20.000, funcţia de preşedinte al judecătoriei – 20.000, cea de judecător – 10.000. De asemenea, costă binişor şi posturile de şefi de departamente, de secţie etc. Admitem că nu toţi cei promovaţi în funcţii au plătit taxele respective, însă, vorba aceea, „nu iese fum fără foc”.
Despre un caz relevant în acest sens am aflat din surse de la MAI. O persoană din minister ne-a povestit că un şefuleţ avea probleme cu procuratura, care solicitase MAI să-l sancţioneze disciplinar pentru anumite încălcări. Demersul a fost transmis spre soluţionare unuia dintre viceminiştri, despre care se spune că este mâna dreaptă a lui Papuc. Felul în care s-a soluţionat cazul demonstrează cum se luptă cu corupţia şi unde trebuie căutate rădăcinile adevăratei corupţii. Viceministrul îl cheamă pe şefuleţ şi-i dă să aleagă din două proiecte de ordin: unul de concediere din poliţie, iar celălalt - de promovare în funcţie. Omul a optat pentru ordinul de promovare, după care şeful îi scrie pe o hârtie cifra de 10.000 euro, dându-i de înţeles că acesta e costul compromisului.

Karamalak

Persoane bine informate spun că show-urile de reţinere a lui Grigore Karamalak, alias Bulgaru, fac parte dintr-un scenariu bine gândit pentru a-l scurge de bani. Se spune că, pentru a-şi cumpăra libertatea, el ar fi plătit de fiecare dată un milion de dolari. Încă din februarie trecut, API scria, cu referire la surse sigure, că Papuc îl poate aduce într-o zi la Chişinău pe Karamalak, dacă ar dori. Se vede că ei nu au nevoie de Karamalak, ci de banii lui. De altfel, cum să înţelegem calmul cu care ministrul de Interne declara că „Bulgaru va fi dat numaidecât pe mâna justiţiei”. Adică toate la timpul lor.

Să mai continuăm, dle ministru?

Nu vrem să se creadă că avem pică pe ministrul Papuc, chiar dacă el ne-a acţionat în judecată, dar nici nu putem tolera „activitatea” unor angajaţi ai Poliţiei care, după punerea la dubă a autorităţilor criminale, le preiau sferele de influenţă, strângând în continuare în locul lor taxe de protecţie. Numai în ultimele luni, în investigaţii am scris despre cel puţin 10 ofiţeri de poliţie care, într-un fel sau altul, au pângărit onoarea profesiei şi imaginea instituţiei. După publicarea articolului „Rackeţii în epoleţi ai lui Papuc”, mai mulţi cititori au semnalat cazuri similare despre care se tem să vorbească.

CEDO şi procesele jurnaliştilor

Jurnaliştii ale căror procese au ajuns la CEDO au obţinut mai mereu câştig de cauză. CEDO a decis că libertatea de exprimare este „…cu atât mai importantă atunci când în discuţie e presa, ce acoperă nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă sau considerate inofensive, ci şi pe acelea ce ofensează, şochează sau deranjează. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică” (cazurile Lingens vs. Austria; Oberschlick vs. Austria nr. 1,2,3; Dalban vs. România). Mai mult, transmiterea ideilor şi informaţiilor se poate face şi într-o “manieră provocatoare pentru a atrage atenţia publicului” ( Oberschilch vs. Austria) sau “În ceea ce priveşte tonul polemic sau chiar agresiv al ziariştilor, pe care Curtea nu trebuie să îl aprobe, trebuie reamintit că articolul 10 nu protejează doar conţinutul ideilor şi informaţiilor, ci şi forma în care acestea sunt exprimate” (De Haes şi Gijsels vs. Belgia). Folosirea termenilor violenţi este cu atât mai protejată cu cât vine ca răspuns la afirmaţii provocatoare ( Oberschlick vs. Austria, nr.1 şi 3. Mai departe, “libertatea jurnalistică acoperă şi recurgerea la o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare” ( Dalban vs. România).
Un caz referitor la critica insultătoare a poliţiştilor –funcţionari publici - este Thorgeirson vs. Islanda, unde CEDO a acceptat folosirea unor „termeni violenţi”, reţinând că scopul jurnalistului a fost discutarea unei chestiuni de interes public. Dl. Thorgeirson, dorind să atragă atenţia asupra brutalităţii poliţiei, a publicat două articole în care a folosit, pentru caracterizarea poliţiştilor, următoarele expresii: “bestii sălbatice în uniformă care se târăsc în jur, tăcuţi ori nu, prin jungla vieţii de noapte a oraşului nostru”, “indivizi reduşi la vârsta mentală a unui nou-născut”, “brute şi sadici care-şi dezlănţuie perversităţile”, “comportamentul lor a fost tipic pentru ceea ce, treptat, devine imaginea publică a poliţiei, în momentele în care se autoprotejează: neruşinare, fals, acţiuni ilegale, superstiţii, aroganţă şi prostie”. Autorul articolelor îi cerea pe această cale ministrului Justiţiei să declanşeze o anchetă imparţială pentru identificarea şi pedepsirea poliţiştilor brutali. Pe baza sesizării unei organizaţii a poliţiştilor, dl Thorgeirson a fost trimis în judecată pentru “insultarea unor membri nespecificaţi ai poliţiei” şi condamnat la o amendă penală (nu închisoare!). CEDO a decis că amendarea dlui Thorgeirson a încălcat articolul 10 din CEDO, reţinând că scopul acestuia a fost discutarea unei chestiuni de interes public, respectiv brutalitatea poliţiei. Cu privire la termenii folosiţi, Curtea a afirmat: “ambele articole au fost formulate în termeni violenţi. Cu toate acestea, având în vedere scopul şi impactul urmărit, Curtea apreciază că limbajul folosit nu poate fi considerat excesiv” şi a considerat amendarea dlui Thorgeirson de către instanţele naţionale ca o măsură ce nu a fost “necesară într-o societate democratică.”

(Ghidul Juridic pentru Ziarişti, editat de Agenţia de Monitorizare a Presei din România)