Am cunoscut-o  pe Irina Vianu, în cadrul unui stagiu pe care l-am făcut împreună cu alți jurnaliști, în cadrul Programului Community Connection, la San Diego, California, SUA.  Era interpreta de română și rusă. Deși are o vârstă înaintată, Irina arată foarte bine: face sport, șofează și lucrează cu program deplin de muncă. Și-a petrecut copilăria la Chișinău, iar după război a plecat în România. În Basarabia nu a mai revenit.      

Cornelia Cozona: Draga Irina, sunteți de mai mult de 30 de ani stabilită în SUA, însă trecutul și în special, copilaria vă sunt legate de Basarabia. Ce vă mai amintiți din acele timpuri?

Irina Vianu: Deși din timpuri îndepărtate, amintirile sunt vii și puternice. Am sosit în Basarabia în 28 iunie 1940. Veneam din București, unde avansa fascismul. Provin dintr-o familie de evrei, parinților le era teamă că evreii din București ar putea avea soarta celor din Polonia, Germania, unde ei erau puși în afara legii, lipsiți de dreptul de a lucra, de a învăța, și  uneori  bătuți, și până la urmă, cum se știe, omorâți ca populație de rasă inferioară...

În aceste condiții mama mea, care era de origine din Orhei, Basarabia, și care vizitase Uniunea Sovietică cu câțiva ani în urmă și constatase, cel puțin așa îi spuseseră rudele din Moscova, că evreii aveau drepturi egale, a insistat să plece cu mine și bunica la Chișinău în seara când Unuinea Sovietică a dat ultimatumul României cerând cedarea Basarabiei. Am plecat cu ultimul tren care mergea din București la Chișinău. Pe urmă granița s-a închis.Tatăl meu a rămas la București, iar noi am nimerit până la urmă în vâltoarea nimicitoare a războiului.
În anul care a trecut de la sosirea noastră și până a început războiul (22 iunie 1941) ne-am așezat în locul nou. Mama, care era medic genicolog, a găsit de lucru și eu m-am dus la școală, eram clasa a șasea. A fost foarte greu la început, căci nu știam deloc rusește, dar la sfârșitul anului școlar vorbeam rusa perfect. Deasemenea, îmi făcusem două prietene, Lialia și Sylvia. Lialia, care era de origine germană, a plecat la un moment dat în Germania (în cadrul schimbului de populații convenit între Uniunea Sovietică și Germania). Sylvia a fost deportată, împreună cu părinții și sora ei. Țin minte, în dimineața când m-am dus să o caut, oamenii spuneau, cu frică, că în aceea noapte au fost deportați foarte mulți oameni. Din toată familia lor nu mai era nimeni, a rămas doar bicicleta Sylviei, abandonată. Aș vrea să știu dacă mai trăiesc, dar nici măcar nu țin minte numele lor de familie…am auzit că după război mama și surorile s-au întors, dar tatăl, care fusese despărțit de familie, a murit undeva în Siberia…

C.C.: Cum v-a rămas în memorie Chișinăul?

I.V.: Îmi aduc aminte de Chișinău vara, mulți pomi cu fructe, ți iarna parcul cu statuia lui Puskin, si eu mergând spre școală prin zapadă, cu firele părului acoperite de promoroacă. Îmi aduc aminte și de Chișinăul în care ne-am întors în 1945: numai ruine, unde fusese casa în care locuisem înainte de război era doar moloz …

C.: Vă mai amintiți de prietenii pe care i-ați făcut la Chisinău, sau cei pe care i-ați făcut perigrinând prin Rusia. Mai țineți cu cineva legătura?

I.V.: Sigur,  în afara de Sylvia si Lialia mai era un băiețel, șura, blond.  Cred că mă plăcea, căci mergea peste tot dupa mine … Mai târziu, după ce ne-am refugiat, în Caucaz, Asia Centrală, m-am împrietenit cu fete foarte draguțe, de exemplu Tosya și Tanya. Erau frumoase și vesele. Râdeau de mine, îmi spuneau “Typocica” ceea ce, am înțeles, însemna că sunt de la oraț, nu mă descurc, de exemplu nu știu să spăl rufe în râu, cum spălau ele sau să merg mult pe jos. Odată țin minte, m-au luat cu ele într-un sat la 18 km de acolo căci acolo o mătușă de-a lor avea smântână. Eu nu am rezistat pe drum, am rămas în urmă, dar smântâna tot am gustat. De atunci îmi place cel mai mult pe lume smântâna.

Apoi, când m-am întors în 1945 în Chișinău, mă lua la dans un baiat, Jenia Maganyuk. Aș vrea să știu ce mai e cu el, sau cu fetele cu care am fost prietenă…

C.C.: Sotul dvs. , Raymond Vianu, a fost diplomat de carieră și a fost Secretar de Presa la Londra și la New York. Cum e să fii soție de diplomat? Discutați în familie anumite situații politice? Vă cerea sfatul?

I.V.: Să fii soție de diplomat al unei țări comuniste a fost foarte plictisitor, din cauza vremurilor respective. Soțiile de diplomați nu aveau voie să se plimbe singure în oraș, să aibă relații cu populația locală (în cazul nostru, amricani sau englezi),  mai târziu când am avut copii mici, nu aveam voie să angajez pe cineva localnic să mă ajute cu copii, așă că eu eram aproape tot timpul acasă sau cel mult în parc cu copii. Acum copii mei, care-s maturi deja, sunt în America, unul e professor universitar, informatica, și celălalt, designer, sunt la San Diego

și, respectiv la New York. “Colegii” din Ambasadă se denunțau unii pe alții pentru “cosmopolitism” (în cazul în care cititorii dvs sunt  prea tineri să știe ce se înțelegea prin acest cuvân, era “admirație față de orice în Occident”).

C.C. : Cum ați emigrat în SUA? Cât timp v-a trebuit să vă adaptați? Care este condiția emigrantului în SUA și cum a evoluat de-a  lungul anilor?

I V. : A fost foarte greu să emigrăm. Când, în urma schimbărilor politice, am hotărât să cerem să emigrăm, au urmat 8 ani în care nu ni s-a dat drumul. Au fost ani foarte grei. Și eu și soțul meu ne-am pierdut serviciile. Eu lucram la revista Viața Economică la București. Îmi plăcea foarte mult ce făceam și am suferit mult că nu am mai putut să fac aceasta munca)…
Când, în sfârșit, am sosit în America a început altă perioadă foarte grea. Aș spune că oamenii care nu au o meserie precisă, pentru care există o meserie asemănătoare în America, ci  doar sunt oameni de cultură generală, nu își găsesc locul în această țară. Ca să găsești de lucru trebuie să fii specialist, cu puțină școală sau cu studii înalte, dar specialist, și într-o specialitate cerută în America în momentul în care vii…Căci sigur, cerințele se schimbă mereu…Pentru noi, deși mai fusesem în America înainte, dar desigur în alte condiții, era ca și cum am venit pe altă planetă. A fost foarte greu. Soțul meu nu s-a putut adapta. A învățat contabilitate, nu a mers. Eu am făcut orice la început, pe urmă m-am ridicat, am lucrat orice, pe urmă am găsit de lucru ca interpretă, ceea ce făcusem de altfel și în țară, în paralel cu ziaristica. .
Am observat că de multe ori femeile sunt mai adaptabile (și) în emigrație și atunci se mențin la suprafață. De multe ori și în ce priveste limba, se descurcă mai ușor…În general, pentru un immigrant studiile sunt cheia succesului, studii la o universitate americană, într-o specialitate cerută aici. Dacă ești foarte bun, reușești în viața nouă. Dar trebuie să muncești foarte mult și să fii foarte bun.

C.C.: Sunteți stabilită la Los Angeles, lângă Beverly Hills de mulți ani. Ce vă place și ce vă displace aici?

I.V. : Losuiesc într-o parte frumoasă a orașului, case mai vechi, arhitectura din anii ’30, multe flori bleu și roz, albe și roșii, palmieri. Sunt aproape de Beverly Hills. Aici orașele trec din unul în altul și nu știi exact în care oraș ești, în cadrul marei metropole Los-Angeles. Metropola, orașul numit Los Angeles consta de fapt din vreo 70 de orașele care curg din unul în altul. Populația e de vreo zece milioane. Sunt parți foarte frumoase, lângă ocean și sunt și cartiere sărace, în care se concentrează încă cei de culoare, negrii sau maro. Nu pentru că nu au voie să locuiască în altă parte ci pentru că acolo s-au născut, sau s-au așezat dacă sunt imigranți. Sunt orașe aproape numai chineze sau vietnameze. Sunt și cartiere cu foarte mulți ruși și altele cu foarte mulți armeni.  Românii se concentrează  ceva mai la sud, în judetul Orange.. Sunt populații importante de români și în multe alte părți din țară, ca Chicago Detroit, New York

C.C.:  Urmăriți ce se întâmplă în Moldova?

I.V. : Tot timpul am urmărit ce se întâmplă în Basarabia, deși aici nu este prea multă informație despre Moldova. Acum, de când am însoțit și tradus pentru o delegație din Moldova, grupul vostru,  urmăresc mai mult, căci situația politică se asociază cu chipurile pe care le-am îndrăgit,  care au fost aici și care mi-au revășit amintirile. E foarte interesant ce se petrece,  sunt curioasă dacă Moldova se vă reîntoarce la Romania sau nu.. 

C.C.: Ce știu americanii despre Moldova? Care sunt canalele de informare despre ceea ce se întâmplă în Moldova și România?

I.V.: Se știe foarte puțin, ziarele scriu foarte puțin. Numai când sunt evenimente speciale, atunci se da ceva la tv sau se scrie în ziare. Nu știu dacă situația e diferită pe internet (face book, twitter), nu prea urmăresc…

Un grup de jurnalisti moldoveni la Irina Vianu acasa, in Los-Angeles	Casa bunicilor mai este si astazi in Orhei	Irina cu parintii in anul 1938
Mormantul bunelului Irinei Vianu  din cimitirul din Orhei	Irina Vianu	Irina inanul 1945

                             
Cornelia Cozonac
Los-Angeles-Chișinău